noastră, la fel ca omul Iisus nu putea scăpa din Palestina - dar dacă Dumnezeu putea trăi în Palestina, trebuie ca noi să putem trăi autentic în România/ Anglia/ oriunde.

Cultura e diversă, şi Dumnezeu se bucură în diversitate.  Asta e o problemă pentru biserica cam de la început.  În Faptele, citim cum biserica evreiască abia-născută a trebuit să se gândească foarte repede când – spre surpriza tuturor – neamurile şi ei au vrut să se împărtăşească ... dar fără a deveni evrei.  Se pare că Pavel luptă să dea direcţii clare despre ambiguităţi trăind ca un creştin intr-o cultură păgână.  Poţi vedea ceea ce am de gând în Romani 14 şi 1 Corinteni 8.  Însă, prin toate dezbaterile aceste, mi-e clar că singurul principiu care ne este un ghid, e dragostea.

În cursul istoriei, au fost unii care au crezut că trebuie să se retragă din cultura lor.  Forma cea mai extremă a abordat-o pustnicul (şi chiar el se roagă folosind o limbă inventată de oameni păcătoşi) – dar dacă tu citeşti asta, ghicesc că nu eşti pustnicul.  Mai des, oameni aleg să se retragă în comunităţi ecleziastice.  Chiar dacă poate fi posibil să te retragi dintr-o cultură anumită, ceea ce înseamnă de fapt că intri intr-o cultură diferită – şi nu intr-un vacuum nici în rai.  Orice fel de comunitate e compusă de oameni păcătoşi, şi deci e o amestecare a celui bun şi a celui rău – şi în orice caz, trebuie să facă legături cu cei din afară, prin faptele bune, afaceri, vizite, şamd.