acasă
În care constă credinţa noastră? În imutabilitatea liturghiei şi familiaritatea ritualului? În porunci despre purtare şi îmbrăcăminte, şi un stil anumit al cântărilor? I-am auzit pe unii ortodocşi şi pe unii neo-protestanţi vorbind ca şi cum credinţa se aşează în aceste lucruri externe, şi e adevărat că noi toţi avem nevoie de ceva să ne călăuzească, şi noi toţi avem nevoie să ne simţim să fim o parte din ceva. Noi toţi definim identitatea noastră în noi în termeni de cultura, sau de cultura ecleziastică, din care noi suntem o parte.
Dar în acelaşi timp, o astfel de atitudine poate fi periculoasă, pentru că ne separă în triburi care nu se respectă unul pe altul. Chiar mai rău, o astfel de atitudine se poate ridica la credinţa în cultură, mai mult decât credinţa în Dumnezeu. Indiferent dacă vorbim despre cultura ecleziastică sau cultura seculară, cultura poate să ajute sau să împiedice relaţia mea cu Dumnezeu (cum am discutat în buletinul 2 - simboluri )
Muzica - la fel ca munţii şi apusul soarelui - e un dar de la Dumnezeu. Mie îmi place hardrock pentru că exprimă simţirile pe care le împart cu multe alte fiinţe umane. Frumuseţea lui - da, frumuseţea - ridică sufletul meu spre Dumnezeu, chiar dacă nu e nici scris nici indeplinit de creştini. Suntem creaţi în chipul lui Dumnezeu, chiar dacă chipul ăsta e întunecat.
Fiecare aspecte a culturii reflectă viziunea despre existenţă a celor ce îl creează. Multe clădiri proiectate după 1930 - peste lume - reflectă o credinţă modernistă că omul nu are nici un suflet, dar numai un trup să fie stocat convenabil pe rafturi de concret.
Dar nu e numai creştini care au zidit clădiri frumoase.
