acasă
Oameni diferiţi pot trăi împreuna numai dacă există un fel de cadru acceptat de toţi. Poate fi legea naţională, acordurile mondiale, modul de abordare al unui grup de prieteni. Observăm imediat că un astfel de cadru trebuie să fie bazat pe acord, adică trebuie să fie ceva democratic (folosesc termenul democratic aici intr-un sens foarte abstract!); trebuie să fie ceva acceptat de cei implicaţi, şi în consecinţa e inevitabil că o să se manifeste într-o stare de schimbare dinamică. Nu poate fi ceva impus de sus.
Asta nu înseamnă, dacă eu însumi nu sunt de acord cu cei în jurul meu, că n-am dreptul să spun că eu am un alt punct de vedere – numai că nu trebuie să fiu surprins dacă îmi creez probleme. Dar în orice caz, intr-o democraţie bună asta ar fi doar o chestiune ipotetică: de exemplu, presupune că societatea în care trăiesc spune că avortul trebuie să fie accesibil pentru toate femeile; de fapt, aşa este, şi e o parte a cadrului societăţii mele. Dar chiar daca este o parte, nu este singura parte; şi e o parte a cadrului al societăţii mele, că eu am dreptul să vorbesc liber, şi să spun că eu nu sunt de acord cu asta. Ceea ce nu am dreptul este să fiu netolerant. (Nu am dreptul să fiu violent în dezacordul meu, de exemplu.)
Respectul mutual poate creşte numai dacă există dialog. Dialogul înseamnă vorbire şi ascultare în două direcţii, şi deci nu e foarte uşor dacă trăiesc intr-o lume alb-negru, crezând că un cadrul fix e impus de sus. Am dreptul să încerc să-l conving pe celălalt despre ceva ce eu consider că este important, dar nu am dreptul să impun ideile mele celuilalt ... nici el, invers. Prea des, imperialiştii, fundamentaliştii, naţionaliştii, confesioniştii cred că ei ştiu adevărul unic – dar toţi nu pot avea dreptate!
Credinţa mea personală în Dumnezeu nu e acelaşi lucru cu un sistem religios. Religia mea are dreptul să existe în societate alături cu alte moduri de gândire; credinţa mea, pe de alta parte, e baza convingerilor mele în această toleranţă, democraţie, sanctitate a vieţii.
