acasă
democraţie mai mult decât teocraţie. Consider că trebuie să fim pragmatici mai mult decât rigizi în modul nostru de abordare cu ceilalţi.
Însă unii care se gândesc aşa, si-au dat seama că e o problemă, care e – ironic – similară cu ceea ce am menţionat deja. Nu mai există o autoritate afară de mine însumi, să-mi spună ce sunt eu, nici unde e locul meu în marea schemă. Mai rău: nu mai există nimeni să verifice că există o mare schemă. Adevărul trebuie să fie descoperit doar prin ştiinţă şi experimentare, nu prin revelaţie. Am descoperit prin acesta metoda că pământul orbitează în jurul soarelui, şi că eu sunt un animal ... o maşină chiar. Nu mai există dumnezeu: nu mai există om. Nu mai există loc pentru mister .. să aruncăm înţelepciunea strămoşilor şi să fim pragmatici ... dar nu mai este foarte clar spre care ţintă exact. Dar oricare este aceasta ţintă, trebuie să fie mai bina decât războaiele religioase din istorie (şi chiar azi) ... chiar dacă nici Stalin nici Mao nu erau foarte religioşi ...
Aceasta este disperarea omului modern. Descartes, filozoful francez, a spus acum 400 de ani „eu fac cumpărăturile, deci exist". Nu – mint! A spus „ gândesc, deci exist", dar prima versiune e mai potrivită pentru vesticii de azi. Viaţa orbitează în jurul plăcerilor simple şi fără adâncime. Semnificaţia e înlocuită de satisfacţia de moment. (Tot cred că e mai bun decât războaiele religioase.)
Pe de alta parte, sunt alţii care cred că asta nu e suficient. Trebuie să găsească semnificaţia prin procesul de a face ceva. Nu contează ceea ce fac ei; dacă nu mai există nici un dumnezeu nici un om, nimic nu mai contează, pentru că nu e o realitate externă. Dar tot există nevoia să facă ceva, pentru că tot există nevoia de semnificaţie
Acesta este existenţialismul. Trist şi periculos.
