Dar e mai probabil că frază e de fapt un cod, un simbol care înseamnă „eu sunt baptist, tu eşti baptist, venim noi doi din acelaşi trib, şi mă bucur”. Nici o problemă. Simbolului limbajului poate fi o fereastră spre o realitate transcendentă, dar poate fi un perete dintre oameni ... şi limbajul religiei - indiferent dacă spunem despre marea liturghie sfântă a ortodocşilor, sau despre mica liturghie a neo-protestanţilor - poate fi o fereastră spre Dumnezeu sau un perete dintre Dumnezeu şi om.
Biserica e icoana lui Hristos - cum e biserica o fereastră prin care îl putem vedea pe Dumnezeu? Cum spune Pavel, vedem în chip întunecos .... des în istorie, biserica era o fereastră opacă. Citatul ăsta, al lui Pavel, este o parte a unui citat lung şi frumos pe tema dragostei, şi biserica este o fereastră bună - eu sunt o fereastră bună - întrucât arăt dragoste. E bine să părem siguri intr-un cadru religios care e familiar, dacă acest cadru e o fereastră spre Dumnezeu. Dar, uneori, religia noastră poate fi un înlocuitor pentru o relaţie de inimă: în loc de un simbol, a devenit ceva în sine. Nu trebuie ca viaţa să devină o lozincă fără un înţeles. Rareori Iisus dădea un răspuns clar la o întrebare, dar când cineva l-a întrebat „care este porunca cea mai mare?”, răspunsul lui a fost foarte clar - „să-l iubeşti pe Dumnezeu, şi să-l iubeşti pe aproapele tău”. E foarte simplu ... dar bineînţeles, cuvântul „iubire” e un simbol, şi să înţelegem care este în adâncimea lui - fie spunem despre dragoste faţă de Dumnezeu fie spunem despre dragoste faţă de aproape - trebuie să ne asumam timpul şi riscul unui relaţii.